Memoriile doamnei Hyegyeong

Cartea despre care vom vorbi astăzi este departe de a fi una obişnuită. Aşa cum ne arată şi titlul, este vorba de o scriere autobiografică, însă, având în vedere poziţia socială a autoarei, avem de-a face cu mult mai mult decât cu autobiografia, oricât de interesantă, a unei femei din Coreea secolului XVIII. Doamna Hyegyong, născută în 1735, era fiica lui Hong Bonghan, făcând parte dintr-o familie nobilă. Calităţile personale, pe lângă obârşia aristocratică, au făcut ca ea să fie remarcată de familia regală în cadrul ceremoniei de alegere a unei soţii pentru viitorul prinţ moştenitor, în 1744.

Astfel, memoriile ei, scrise, după cum mărturiseşte, pentru nepotul său, viitorul rege Sunjo, prezintă o adevărată frescă a vieţii de la curtea din Joseon, creată de unul dintre principalii actori ai evenimentelor tulburi din acei ani. Perioada respectivă este una extraordinară din cauza unei situaţii ce putea şubrezi monarhia, influenţând ulterior domnia regelui Jeongjo, fiul doamnei Hyegyong. În 1762, regele Yeongjo şi-a obligat fiul, pe prinţul moştenitor Sado, soţul doamnei Hyegyong, să intre într-un cufăr pentru orez, în care acesta a şi murit. Evenimentul rămâne încă unul controversat, presupunându-se, pe de o parte, că regele a procedat astfel pentru a nu pune în pericol monarhia, ameninţată prin posibila urcare pe tron a unui prinţ moştenitor cu probleme psihice, iar pe de altă parte că moartea prinţului a fost cauzată de complotul Facţiunii Noron, din care făcea parte şi socrul acestuia, tatăl doamnei Hyegyong.

Această situaţie complexă influenţează şi astăzi atitudinea coreenilor faţă de doamna Hyegyong: unii consideră că a fost o victimă a intrigilor politice, care a rămas văduvă, a fost îndepărtată de fiul ei în perioada de formare a acestuia şi a continuat să trăiască, pradă durerii, doar pentru a nu-l compromite şi mai mult (sinuciderea ei ar fi putut echivala cu un protest faţă de acţiunea regelui, ceea ce ar fi însemnat trădare). Alţii, dimpotrivă, consideră că ea nu a fost doar un pion lipsit de putere, ci una din figurile politice importante ale perioadei, şi că şi-ar fi trădat soţul pentru a se bucura de o viaţă minunată sub domnia fiului ei. Prin urmare, titlul cărţii, „Hanjung Nok”, este interpretat diferit, în funcţie de părerea cititorului. Cei care o consideră pe prinţesă o victimă îl traduc prin „Memorii despre o vreme a lacrimilor amare”, în timp ce aceia care o cred vinovată îl interpretează drept „Memorii despre vremurile bune”. Această ambivalenţă poate fi observată, de exemplu, în drama istorică “Eight Days”, în care cel care se îndoieşte de buna-credinţă a doamnei Hyegyong este chiar fiul ei, regele Jeongjo.

Oricum ar fi stat lucrurile, cartea rămâne una extrem de importantă, sursă de inspiraţie pentru multe alte cărţi, drame şi filme, fiind nu doar o mărturie directă despre acele vremuri tulburi, ci şi o operă a unui autor înzestrat, capabil să stârnească emoţia cititorului, să-l facă să se lase purtat de vocea sa în acele timpuri şi să-l convingă că are dreptate, folosind cu măiestrie retorica.
Memoriile au constituit materie de studiu pentru specialişti din diverse domenii, primele fiind, evident, literatura şi istoria. Dacă în Europa contemporană autoarei cărţile scrise de femei reprezentau doar o parte minusculă a literaturii, în Asia raportul era şi mai dezechilibrat. De asemenea, cărţile respective se limitau de obicei la sfera privată. Nu este cazul Memoriilor, scrise cu două scopuri în minte şi vizând două tipuri de public. Pe de o parte, cartea încearcă să facă lumină asupra tragicelor evenimente din 1762, adresându-i-se regelui Sunjo, spre a-l face să înţeleagă cum a fost posibil ca străbunicul său să-şi fi executat fiul, acţiune ce a marcat întreaga viaţă şi domnie a regelui Jeongjo, aruncând o umbră asupra dinastiei.

Pe de altă parte, scopul declarat al doamnei Hyegyong a fost cel de a reabilita numele familiei sale, care s-a confruntat cu multe acuzaţii de-a lungul perioadei respective. Deşi Hong Bonghan, bunicul din partea maternă al regelui Jeongjo, l-a sprijinit în perioada anterioară urcării sale pe tron, acest lucru nu l-a împiedicat pe rege să îl execute pe fratele mai tânăr al acestuia, Hong Inhan. Familia Hong a mai avut de suferit, fratele mai mic al doamnei Hyegyong, Hong Nagim, find executat după moartea regelui Jeongjo, în 1801, sub acuzaţia că s-ar fi convertit la catolicism.

Memoriile au fost scrise de-a lungul unei perioade de zece ani, din 1795, când autoarea avea 60 de ani, până în 1805. În acest timp, domnia regelui Jeongjo s-a încheiat (în 1800), tronul revenindu-i fiului său, Sunjo, care a domnit iniţial sub regenţa reginei văduve Jeongseon. Abia din 1804, când Sunjo a început să domnească în nume propriu, s-au încheiat suferinţele familiei Hong şi ale doamnei Hyegyong. Aceasta a mai trăit până în 1815, ajungând la vârsta de 80 de ani şi supravieţuindu-le tuturor personajelor principale ale memoriilor – socrul ei, regele Yeongjo, soţul ei, prinţul Sado, şi fiul ei, regele Jeongjo.
Memoriile sunt alcătuite din patru părţi, scrise în 1795, 1801, 1802 şi 1805. De obicei, literatura coreeană a vremii era scrisă în chineză, limba coreeană şi alfabetul hangul fiind rezervate femeilor, nefiind considerate demne de operele importante. Doamna Hyegyong creează o carte unică, folosind instrumentele specifice literaturii feminine, dar materialul rezervat bărbaţilor: scrie în coreeană, dar nu se adresează altor femei şi nu abordează subiecte ce ţin mai ales de viaţa privată, cum fusese cazul cu literatura feminină de până atunci. Astfel, ea acordă limbii şi alfabetului coreean un loc binemeritat în cadrul literaturii destinate spaţiului public, dominată până la momentul respectiv de bărbaţi şi de chineza clasică.
Prima parte a memoriilor, cea din 1795, povesteşte viaţa autoarei, cu numeroase referiri la familia ei. Deşi au trecut atâţia ani de la evenimentele relatate, petrecute cu jumătate de secol înaintea scrierii operei, iar de la redactare peste 200 de ani, putem simţi durerea despărţirii de familie ca şi cum autoarea s-ar afla chiar acum în faţa noastră şi ne-ar spune povestea ei prin viu grai.

Evenimentele relatate încep chiar înaintea naşterii sale: în noaptea dinaintea venirii ei pe lume, tatăl său visează că pe peretele camerei în care avea să se nască noul copil apăruse un dragon. El a interpretat semnul ca fiind o prezicere că va avea un fiu, astfel încât a fost extrem de surprins când a aflat că este tatăl unei fetiţe. Dar se pare că semnul nu fusese lipsit de conţinut – el prezicând viaţa remarcabilă a doamnei Hyegyong şi faptul că ea va ajunge să facă parte din familia regală.
Apoi, ea ne povesteşte despre dragostea cu care o înconjoară părinţii săi, până la evenimentul care îi va schimba total existenţa – selectarea ca soţie a viitorului prinţ moştenitor. Parcă presimţind că viaţa la curtea regală nu va fi deloc una uşoară, fetiţa de nouă ani, în loc să fie fericită că a fost aleasă, simte mai mult frică şi durere pentru că se va despărţi de familia ei. Într-unul din fragmente, ea ne destăinuie cât a fost de greu să-şi vadă membrii familiei, inclusiv pe cei mai în vârstă din clan, adresându-i-se în limbajul protocolar, deoarece statutul de noră a regelui interzicea adresarea familiară, indiferent cine ar fi fost interlocutorul.
Începând din acel moment, viaţa ei va deveni una extraordinară chiar şi pentru un cap încoronat, din cauza situaţiei speciale create de boala soţului ei. În primii ani, lucrurile par să decurgă normal, ea câştigând încă de la început afecţiunea socrului său, regele Yeongjo, şi a consoartei Songhui, mama prinţului Sado. Însă, încetul cu încetul, starea prinţului se deteriorează, culminând printr-o tragedie.
În această parte a memoriilor, moartea soţului ei nu este tratată pe larg, miza fiind explicarea deciziei sale de a nu se sinucide după execuţia prinţului. Deşi ar fi fost preferabil din punct de vedere moral, conform mentalităţii vremii, să fi luat această hotărâre, ea arată că i-a fost mult mai greu să rămână în viaţă, considerând că astfel nu şi-a îndeplinit datoria conjugală, dar a fost nevoită să facă acest lucru pentru a nu părea că şi-a criticat socrul, ceea ce ar fi îngreunat şi mai mult situaţia fiului ei.
Partea a doua a memoriilor, scrisă în 1801, reprezintă o pledoarie de dezvinovăţire a membrilor familiei sale, Hong Nagim şi Hong Inhan, ambii executaţi. Adresându-se nepotului ei, devenit recent rege, ea încearcă, pe un ton încărcat de emoţie şi de indignare, să demonteze acuzaţiile aduse celor doi şi chiar tatălui ei, care era calomniat la ani buni de la moartea sa. Ea accentuează buna-credinţă, loialitatea şi spiritul de sacrificiu al rudelor sale, susţinând că li s-a făcut o nedreptate cumplită, din motive politice, şi dorind să le reabiliteze imaginea în faţa nepotului său şi a posterităţii.

Partea a treia, din 1802, este dedicată remarcabilului ei fiu, regele Jeongjo, considerat până astăzi în Coreea un simbol al pietăţii filiale, una dintre principalele valori confucianiste. Acesta fusese martorul morţii tatălui său pe când avea doar zece ani, aşadar este de înţeles că rămăsese marcat şi îndurerat pe viaţă. Mai mult, la doisprezece ani el fusese îndepărtat de mama sa, fiind încredinţat regelui, bunicul lui, pentru a primi o creştere potrivită pentru viitorul prinţ moştenitor. La aceste traume timpurii s-au adăugat intrigile de la curte, calomniile constante şi faptul că poziţia sa ca viitor rege nu era deloc sigură, în ciuda măsurilor luate de regele Yeongjo, care îl declarase fiu postum al fratelui mai mare al prinţului Sado, prinţul Hyojang.
În urma acestor evenimente, regele Jeongjo va fi urmărit obsedant, întreaga viaţă, de dorinţa de a-şi reabilita tatăl. Pentru aceasta, el avea un plan bine pus la punct, ce includea construirea fortăreţei Hwaseong şi mutarea mormântului prinţului Sado. De asemenea, el dorea să-i acorde postum titlul de rege acestuia. Pentru a nu încălca dispoziţiile bunicului său, îşi propusese să abdice în 1804 şi să-şi lase fiul, pe Sunjo, să facă acest lucru. Însă planul îi este întrerupt de moartea prematură, ce va duce la o nouă perioadă de persecuţie pentru familia mamei sale. Aceasta deplânge sfârşitul tragic al fiului său şi se adresează nepotului ei, sugerând că, pentru a fi un bun fiu, el trebuie să îndeplinească dorinţele tatălui său.
Deşi regele Jeongjo a fost unul dintre cei mai mari regi ai Coreei, comparabil doar cu Sejong cel Mare, memoriile mamei sale nu descriu multele lui realizări, care au condus ţara spre modernitate, ci ni-l înfăţişează din perspectiva de fiu exemplar, care se gândea tot timpul la părinţii săi şi, de exemplu, îi scria mamei lui la fiecare două ore când era plecat din palat.

Ultima parte a memoriilor, scrisă în 1805, abordează în sfârşit moartea prinţului Sado, ocolită până atunci. Doamna Hyegyong îşi descrie soţul în cuvinte elogioase, considerând că acesta avea un fond bun, şi atribuie boala lui în primul rând atitudinii reci şi chiar răuvoitoare a regelui Yeongjo, care era extrem de exigent cu prinţul moştenitor, ajungând să-l terorizeze şi să-l aducă la disperare. În plus, regele era extrem de superstiţios şi interpreta negativ cele mai mărunte gesturi ale prinţului, care ajunge, într-o primă fază, să aibă o obsesie legată de haine, refuzând să poarte altceva decât ce alegea el şi petrecând ore în şir pentru a-şi găsi hainele potrivite, iar apoi începe să devină violent şi chiar să ucidă animale sau oameni, pentru a-şi elibera furia şi durerea, aşa cum îi mărturiseşte tatălui său.
Implicarea şi compasiunea doamnei Hyegyong, ca şi priceperea ei de a descrie sentimentele celorlalţi, umanizează portretul prinţului, făcându-ne să urmărim cu emoţie drumul descendent al acestuia, care nu putea sfârşi decât tragic. Deşi prezintă aceste aspecte, autoarea consideră în cele din urmă că hotărârea regelui Yeongjo de a-şi suprima fiul a fost justificată şi imposibil de evitat, deoarece boala acestuia îl punea în pericol pe rege şi chiar dinastia.
Importanţa istorică şi literară a Memoriilor este de necontestat, ele constituind nu numai o nepreţuită sursă de informaţii asupra vieţii la curte de la sfârşitul secolului XVIII, ci şi un material revelator în privinţa modului de gândire a femeilor nobile din perioada respectivă. De asemenea, ea este atestată de numeroasele cărţi pe care le-a inspirat, cum ar fi „Mărturisirea prinţului Sado”, de Lee Tok-il, sau„Vizita regelui Jeongjo la Hwaseong: acele opt zile”, de Han Young-woo. În 1988 a fost realizată şi o dramă istorică omonimă, având 62 de episoade.

În final, să-i acordăm cuvântul autoarei înseşi: „Îndemnată de aceste consideraţii, m-am forţat să scriu. Despre multe lucruri era greu de vorbit; unele erau pur şi simplu prea dureroase pentru mine ca să scriu despre ele – iar acestea erau destul de multe – şi le-am omis. Totuşi, am reuşit să scriu aceste lucruri la vârsta mea înaintată. Ura şi inimile împietrite ale oamenilor pur şi simplu nu cunosc margini. Rugându-mă cerului şi jelind îndurerată, îmi deplâng soarta”.

Surse: The Memoirs of Lady Hyegyong, The Autobiographical Writings of a Crown Princess of Eighteenth-Century Korea, Translated with an Introduction and Annotations by JaHyun Kim Haboush, University of California Press, 1996