Farmecul Vechiului Edo-Partea 1

Cu toate că în Tokyo există zone cu clădiri vechi, care te ajută să îţi faci o imagine despre vechiul oraş, majoritatea reconstruite după cel de-a doilea război mondial, dacă vrei să vezi cum arăta cu adevărat Edo trebuie să vizitezi cele două muzee: Edo Tokyo şi Edo Tokyo Open Air.
Intrarea în zona cu exponate din perioada Edo din muzeul Edo Tokyo se face traversând replica vechiului pod Nihonbashi, reconstruit în muzeu aşa cum arăta în anul 1603, la începutul perioadei Edo. Traversarea podului din lemn, sub formă de arc, mi-a lăsat impresia de călătorie în timp.
Cu câteva zile înainte, când m-am plimbat prin Ginza, am traversat actualul pod, construit în anul 1911, în stil Renaissence. Din cauza aspectului european, familiar, nici nu l-am observat. Târziu, după ce m-am uitat pe hartă, am descoperit că am trecut pe lângă unul din locurile istorice importante din Tokyo, tot acolo fiind şi borna care marchează kilometrul 0.
Replica podului este spectaculoasă, traversează o sală uriaşă la mare înălţime. Imaginea de ansamblu a vechiului pod mi-am format-o însă mai bine dintr-o dioramă.

Follow up:

Privind de pe pod, în partea stângă, am văzut reprezentată zona Edo tradiţională, printr-un teatru kabuki ( Nakamura Theatre ).

În partea dreaptă a podului am găsit occidentalizarea din perioada Meiji, reprezentată prin clădirea sediului unui ziar ( Choya Newspaper Publishing Co. ), construită în stil pseudo-western, un mixaj de elemente de arhitectură de tip europeano-american şi stil clasic japonez.

Aceste clădiri sunt replici ale unor construcţii existente şi ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil este că le-au construit la etajul al cincilea al muzeului.
Plimbarea pe lângă ele m-a făcut să înţeleg farmecul vechiului Edo. Senzaţia a fost însă ciudată, deoarece mă aflam într-o altă clădire şi de aceea nu puteam vedea cerul. Am avut tot timpul impresia că se înserează, senzaţie care combinată cu diferenţa de fus orar m-a tulburat puţin, deoarece ştiam că este dimineaţă.
Spre deosebire de sediul ziarului, care pare încremenit în timp, clădirea teatrului kabuki este plină de viaţă. M-a întâmpinat cu lampioane roşii aprinse şi cu afişe.

Teatrul kabuki este funcţional, are scenă şi scaune. Pe scenă se află manechine cu chipuri expresive, îmbrăcate în costume bogat ornamentate, specifice acestui gen de teatru.

Lângă scenă se află o mică dioramă, în care se prezintă, cu sunet, lumini şi elemente în mişcare, modul în care se realizau efectele speciale în teatrele kabuki, exemplificată cu efectele de la piesa Tokaido Yotsuya Ghost Story. Este cea mai cunoscută povestire cu fantome japoneză, o poveste tragică despre trădare, crimă şi răzbunare, scrisă sub formă de piesă kabuki în 1852 de către Tsuruya Nanboku IV. Scenele aveau trape prin care apăreau sau dispăreau actorii, efect la mare căutare în acea vreme. De asemenea, se foloseau jocuri de lumini pentru distragerea atenţiei spectatorilor. În plus, am văzut o atractivă exemplificare a tehnicii ridicării actorului cu ajutorul unor sfori, asemănătoare cu tehnica folosită şi astăzi în filmele produse la Hong Kong ( wire fu ).
Mergând prin muzeu mi-au tras atenţia mai multe tipuri de interioare, locuinţe şi ateliere, ca cel de tâmplărie din imaginea de mai jos. Fiind în mărime reală, acestea mi-au creat o imagine despre modul de viaţă din Edo. Încăperile erau foarte mici, mobilierul simplu, obiectele erau aranjate cu grijă pentru a folosi cât mai mult spaţiul. Încăperile mici au fost păstrate şi astăzi, se pot deduce din dimensiunile ferestrelor blocurilor de locuit şi din mărimea spaţiilor dintre ele. Îmi amintesc de camera hotelului, de dimensiuni obişnuite în Tokyo, mobilată cu un mic birou şi un pat, iar la fereastră loc cât să aşezi două valize mari. A fost greu să găsesc un loc pentru teancul de cutii cu figurine care creştea la întoarcerea din fiecare vizită în Akihabara. Până la urmă, după exemplul japonez, le-am aranjat cu grijă, unele peste altele.

Am stat şi am admirat un magazin cu picturi realizate în stil ukiyo-e. Mi-aş fi dorit să am posibilitatea să cumpăr câteva, dar, din păcate, ele se găseau doar sub formă de ilustrate, la magazinul de suveniruri şi nu aveau acelaşi farmec.

M-au impresionat în mod special dioramele din acest muzeu. Cea mai mare, de zeci de metri pătraţi, care reprezintă zona comercială din jurul podului Nihonbashi este spectaculoasă. Conţine podul, ambarcaţiuni din lemn pentru transportul mărfurilor şi pasagerilor, clădiri, străzi, magazine şi mii de personaje, toate lucrate cu mare grijă pentru detalii.

Îmi plac dioramele, mă duc să văd diorame de câte ori am ocazia, de la machetele mici dar reuşite din Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, la diorama cu trenuleţe de la LOXX din Berlin. O dioramă atrage atenţia dacă este dinamică şi dacă reuşeşte să spună o poveste. Am stat şi am privit mult timp, schimbându-mi poziţia ca să pot vedea din mai multe unghiuri, dar nu cred că am reuşit să observ tot ce se întâmplă. Cei care au realizat macheta au avut o idee ingenioasă, au făcut un film, care spune o poveste în care sunt implicate personaje de pe dioramă. Nu am stat să urmăresc cu atenţie, dar mi-a plăcut ideea, aşa că m-am jucat şi am încercat să observ şi să-mi compun propria poveste.

Diorama a surprins un moment din trecut, personajele sunt individualizate şi trăiesc. Am reuşit să mă detaşez şi să “intru” în machetă şi am ajuns în vechiul Edo. O dioramă de acest gen creează imagini şi impresii puternice dacă ştii să o priveşti şi îţi oferă multe informaţii. Pentru mine este mai plăcut să văd o dioramă decât un documentar.

Un detaliu cu intrarea pe pod, o zonă aglomerată, cu oameni îmbrăcaţi specific perioadei. În prim plan se vede o mică tarabă a unui vânzător de fructe.

Nu numai oamenii sunt individualizaţi, ci şi mărfurile expuse sunt diferite de la un magazin la altul, realizate cu mare atenţie pentru detalii.

Un grup de oameni care gesticulează şi probabil că vorbesc tare, doi samurai s-au oprit şi se uită la ei să vadă ce se întâmplă, în timp ce un alt personaj îşi plimbă câinele.

Iată şi un bazar asemănător cu cel de astăzi de la Senso-ji, modul de aşezare al mărfurilor este neschimbat, la fel şi lampioanele de la intrare. Mi-am imaginat vânzătorul care salută clienţii la intrarea în magazin: “Irasshai imase!“

Mi-a atras atenţia un grup de samurai care merg preocupaţi pe stradă şi ceilalţi oameni din bazar care îşi văd de treburile lor, fără să-i bage în seamă. Diorama a surprins un moment obişnuit din acea perioadă, erau mulţi samurai prin astfel de zone deoarece jumătate din numărul locuitorilor din Edo erau samurai.

Muzeul este bine documentat, conţine multe panouri cu date despre fiecare exponat, iar pentru cei care doresc mai multă informaţie există voluntari care oferă servicii de ghid. Am preferat să îl parcurg singură, în ritmul meu, dar într-o porţiune a muzeului am ascultat o doamnă simpatică care îi explica unei turiste şi mi-a plăcut entuziasmul şi mândria cu care vorbea. Imaginea vechiului Edo mi-am completat-o în celălalat muzeu, Edo Tokyo Open Air, despre care vă voi povesti luna viitoare, în partea a doua a acestui articol.