Edo este vechea denumire a capitalei Japoniei - Tokyo. Istoria orasului Edo se intinde pe o perioada de aproximativ 750 de ani, fiind capitala timp de 260 de ani, pe cand istoria noului oras Tokyo este doar de 135 de ani, incepand cu 1868 cand a avut loc restaurarea Meiji. Se cunosc relativ multe despre Tokyo de astazi, insa mai putin cunoscuta este istoria si imaginea vechiului oras Edo. In acest referat voi incerca sa descriu cum arata acest oras, pe fundalul istoriei Japoniei. Precizez ca acest articol se refera numai la Edo, deci nu la istoria orasului Tokyo, asa cum a fost denumit in 1868. Cu privire la istoria si aspectul celei mai mari capitale din lume la ora actuala - Tokyo, fac promisiunea ca voi pregati un alt articol pe viitor.
File de poveste
Tokugawa Ieyasu (1542-1616) a fost un conducator militar care a ajuns sa fie primul shogun al shogunatului Tokugawa. Acesta a fondat orasul Edo ca fiind centrul de guvernare al Japoniei in 1603, an care a marcat sfarsitul razboaielor interne care durasera peste 150 de ani. Inainte de aceasta, Edo era doar un mic orasel provincial in campia Kanto, cea mai intinsa campie din Japonia. Primele datari ale acestui oras apar in secolul XII, dar nici un eveniment istoric important nu este legat de acest nume pana in 1603. In aceasta perioada Edo era foarte departe, atat geografic cat si cultural, de Kyoto, oras care a fost capitala Japoniei incepand din perioada Heian (794-1185). Timp de 260 de ani, de la inceputul shogunatului Tokugawa si pana la restaurarea Meiji (1868), cand puterea a fost luata din mainile razboinicilor si redata imparatului, Edo a inflorit si a devenit centrul politic si economic al Japoniei. Aceasta perioada istorica este cunoscuta sub numele de perioada Edo.
Aspectul orasului s-a schimbat complect imediat dupa instalarea bazei de operatii a shogunului Ieyasu aici. Lorzilor feudali (daimyo) din toata Japonia li s-a cerut sa rezideze in Edo o anumita perioada din an, fapt impus de shogun pentru a-si asigura loialitatea acestora si totodata spre a-i tine sub control. Implicit, acestia au fost nevoiti sa-si construiasca rezidente in Edo. Aceste rezidente de obicei ocupau o mare suprafata de pamant si erau compuse din numeroase cladiri. Astfel, pe la mijlocul secolului XVII, suprafata ocupata de orasul Edo era de 60 km patrati (procent infim din suprafata ocupata de Tokyo azi, aproape echivalenta cu inelul central al acestuia delimitat de faimoasa linie de tren Yamanote), iar din aceasta, 70% era ocupata de familii de samurai, incluzand si numeroasele garzi ale shogunului. Acest aspect este foarte diferit de alte orase feudale europene, unde comercianti si mestesugarii erau principalii locuitori ai oraselor.
Odata cu plecarea daimyo-ilor de pe pamanturile natale pentru a locui in Edo, a aparut un puternic contrast intre zonele de productie si cele de consum. In fiecare an, fiecare astfel de lord local era obligat sa trimita la Edo o jumatate echivalenta a tributelor si taxelor colectate din zona aflata sub guvernarea sa. Multimea de razboinici-consumatori rezidenti a transformat Edo intr-o capitala a consumului. Concentrarea atator bogatii intr-un singur loc a condus la un influx de populatie, Edo devenind astfel, in prima jumatate din secolul al XVIII-lea, primul oras din lume cu o populatie mai mare de un milion de locuitori.
O pictura a lui Kuwagata Keisai, facuta in 1803, intitulata Edo meisho no e (Faimoase locuri din Edo), surprinde o vedere aeriana asupra orasului. Aceasta imagine surprinde intregul oras intr-o privire, continand o multime de notatii cu privire la locuri faimoase in aceea vreame. Se poate observa ca Edo era un oras al apei si al vegetatiei, care a gasit modalitati ingenioase pentru folosirea apei raurilor si a oceanului.
Prosperitatea orasului, precum si statulul de centru politic si economic inca exista, chiar daca acum multa vreme denumirea orasului a fost schimbata din Edo in Tokyo.
Majoritatea suprafatei de pamant ocupata acum de cladiri guvernamentale, parcuri, universitati si alte importante infrastructuri moderne au fost odata resedintele lorzilor feudali (daimyo). Spre exemplu cladirea Ministerului Afacerilor Externe este construita pe fostul domeniu al familiei Kuroda, din domeniul (judetul) Fukuoka. In imaginea alaturata este prezentata o imagine a intrarii principale a resedintei acestei familii, imagine ce dateaza de la inceputul perioadei Meiji (1868-1912), dupa ce a fost transformata in cladirea Ministerului Afacerilor Externe. In 1881 a fost construita o cladire moderna in locul acesteia. Cateva resedinte ale acestor lorzi au rezistat totusi pana la cel de-al doilea Razboi Mondial, cand au fost daramate de bombardamente.
Cu toate ce Tokyo a fost construit pe fundatia orasului Edo, se poate spune ca Edo este doar o schita saraca in detalii a ceea ce a devenit Tokyo azi.
Arhitectura urbana
Alegerea primul loc vizitat in Tokyo este foarte grea. Totusi, consider ca inceputul este castelul Edo - punctul din care a pornit totul. Acesta a fost construit chiar aproape de costa si inconjurat de un sant cu apa. Datorita faptului ca zona din jurul acestui castel a fost prima populata, succesiunea de proiecte de extindere a uscatului a sters orice imagine a costei oceanului din imprejurimile vechiului castel. Aceasta zona este inca considerata centru orasului Tokyo, cu toate ca centrul guvernamental si comercial s-au mutat in zona Shinjuku.
Castelul Edo este la ora actuala resedinta imperiala, dar a fost dintotdeauna ocupata de structuri oficiale. Construit initial in secolul XII, era o mica vila intr-un loc inalt de unde puteai sa privesti oceanul. In 1457 in locul acestei vile a fost ridicat castelul Edo in toata puterea cuvantului, iar in 1590 Tokugawa Ieyasu a pasit in acest castel si a initiat renovarea, expansiunea si dezvoltarea acestuia, cat si a intregului oras, acest castel devenind centrul guvernarii sale. Copiind constructia oraselor chinezesti din aceea vreme, acesta a proiectat orasul Edo pornind de la cele 8 directii ale compasului. Modelul adoptat pentru Edo este distinct de modelul orasului Kyoto sau a altora a caror constructie nu a fost coordonata precis si preluand tot modele chinezesti, dar mai vechi (asemanator unei table de sah). Datorita faptului ca muntele Fuji si alti munti se situau in partea de vest a orasului, si din considerente tactice, poarta principala a castelului (Poarta Otemon) este indreptata in directia opusa - spre est.
Pentru constructia castelului, cat si pentru altor resedinte din Edo au fost necesare procurarea si transportarea aici a unei semnificative cantitati de lemn, orez, piatra etc. Totodata pentru dezvoltarea orasului era nevoie de surse de apa. In aceste scopuri au fost sapate numeroase santuri precum si un sistem subteran de transport de apa potabila. In vechiul Tokyo, aceasta retea de canale pentru transportul de marfuri precum si reteaua subterana de conducte era foarte evidenta, de aceea probabil ca, denumirea de “orasul apelor”, este bine-meritata. Astazi insa, drumurile au luat locul canalelor de apa, rauri curgand si canale aferente nemaifiind vederi normale in oras. Autostrazile suspendate si zgarie-norii de astazi fac aproape imposibila observarea apei la suprafata.
Pentru a-si indeplini obligatiile de a trai o perioada din an in Edo, lorzii feudali au fost nevoiti sa-si construiasca rezidente aici. Cei mai puternici dintre acestia aveau chiar mai multe, si totodata trebuiau sa-si intretina familia, garzile si slujitorii. Pentru a-si face sederea cat mai placuta, s-au intrecut in maiestrie in construirea acestor rezidente, dar si la amenajarea a imense gradini, care si in ziua de astazi mai pot fi zarite sub forma parcurilor imense sau a unor micute, dar frumoase gradini. Chiar si astazi, Tokyo are mult mai mult spatiu verde decat, spre exemplu, Osaka, oras renumit pentru frumusetea gradinilor sale.
Pana acum 135 de ani, atunci cand Tokyo se numea Edo, nu erau nici avioane, nici trenuri, nici masini, singul mijloc de transport fiind propriile picioare si cateodata palachine sau cai. Din motive strategice, shogunatul Tokugawa a limitat, sau mai bine zis, a interzis folosirea vehiculelor cu roti. Singura exceptie de la aceasta regula au fost carutele trase de boi, dar numai in Edo. Acestea aratau ca in imaginea alaturata, fotografie facuta in 1870, imediat dupa restaurarea Meiji. Marfurile erau transportate cu aceste carute, pe spatele oamenilor, folosind boi, cai sau pe calea apei, folosind barci. Aceste carute nu erau conduse de oameni care sa stea in ele, ci acestia conduceau boii de capastru, deci cea mai mare viteza pe uscat pentru transportul marfurilor era viteza mersului pe jos.
Barcile erau in principal pentru aprovizionarea orasului cu diferite produse sau pentru traversarea raurilor. Principalele ambarcatiuni ale acestei vremi erau cunoscute sub numele de higaki kaisen si taru kaisen (proiectate pentru navigarea in largul oceanului, faceau aprovizionarea orasului Edo), precum si takesebune (barci mici pentru ape adanci), tenmasen (barci rapide si usoare) si choki (barci lungi si foarte rapide) pentru navigarea pe rauri si canale artificiale. Pe apele din jurul orasului Tokyo se putea zari si ambarcatiuni acoperite pentru croaziere de placere, ce poarta denumirea de yakabune sau yanebune.
Palachinele (echivalentul in japoneze: kago), folosite ca un fel de taxiuri, erau purtate pe umerii a doua sau mai multe persoane.
Datorita faptului ca mersul pe jos era principalul mijloc de transport, drumurile jucau un rol foarte important. De la inceputurile shogunatului Tokugawa, nu s-a pierdut timp si bani, investindu-se rapid in construirea a doua drumuri care conectau Edo cu Kyoto si Osaka - centrele culturale ale Japoniei in aceea vreme. Punctul terminus al acestor drumuri in Edo, era Nihonbashi - si acum in centrul Tokyo. Pornind de la aceste doua drumuri principale, reteau de drumuri a orasului Edo s-a dezvoltat rapid, radial, cu centrul in Castelul Edo. Urmatoarea etapa a fost construirea conexiunilor arteriale intre aceste drumuri radiale. Slabiciunea acestei retele a fost un punct strategic militar: partea de vest a castelului are o retea intortocheata de drumuri, cu multe curbe si intersectii, cu scopul de a deruta potentialii invadatori ai castelului. Astfel, aceasta zona, spre deosebire de restul a fost impartina in sectoare rectangulare cu intersectii sub forma de cruce.
Retelele de canalizare a apei a pornit de la acelasi principiu strategic, luand forma unei spirale. Pentru a usura transportul au fost construite si conexiuni radiale. La intersectia dintre drumuri si canale de apa au fost construite poduri sau au fost instalate feriboturi. Datorita faptului ca exista multe de astfel de intersectii, Edo are o multime de poduri. In aceea vreme Osaka se mandrea cu cel mai mare numar de poduri, in jur de 200, dar Edo a facut de rusine acest oras, numarandu-se peste 500 de astfel de poduri. Totodata, in diverse locuri au fost amenajate docuri. Acestea au devenit, in timp, principalele puncte de distributie a marfurilor in Edo.
In imaginea alaturata, facuta in 1831 de Katsushika Hokusai, in colectia “36 de vederi ale muntelui Fuji”, este reprezentata o vedere de pe podul Nihonbashi. Multimea din partea de jos a picturii sunt persoanele care traverseaza acest pod, iar in continuare se poate observa artera principala a orasului - canalul cu acelasi nume, Nihonbashi. In fundal se poate observa castelul Edo, si mai departe faimosul munte Fuji.
In finalul subiectului arhitectural urbanistic as vrea sa prezint imaginea unei harti realizata in 1702 a orasului Edo. In centru, spatiul liber este castelul Edo, iar in jurul acestuia se observa spiralele canalelor de apa, precum si drumurile radiale exemplificate mai sus. Precizez totodata ca aceasta harta este orientata cu vestul in sus.
Fast-Food in Edo
Inainte de a incheia acest articol, as vrea sa mai ating un aspect al acestui vechi oras, pe care eu, cel putin, il consider interesant.
Sushi este un fel de mancare specific japoneza. Exista nenumarate restaurante care servesc preparate sushi (peste crud) pe tot intinsul lumii. Probabil ca si d-voastra a-ti gustat deja, sau daca nu, va recomand cu placere, macar sa incercati. Acum 200 de ani, aceste preparate nu erau servite in restaurante acoperite si bine amenajate ca acum. Vanzatori ambulanti de preparate sushi sau alte specialitati japoneze (soba, udon - asemanatoare cu taitei sau spaghetti, dar preparate altfel) se gaseau aproape la fiecare mare intersectie. Clientii veneau, cumparau si isi mancau portia pe bancute amenajate in jurul vanzatorului ambulant, asemanator cu un fast-food in aer liber. In imaginea de mai sus, se observa o macheta - reproducere a unui moment din viata de zi cu zi a orasului Edo. Acesta modalitate de a manca era mai des intalnita in Edo si in Japonia din aceea vreme, decat gatirea mancarii in propria casa.
Acest fenomen se datoreaza, printr-o conexiune ciudata, pe care am sa o explic in continuare, cu cutremurele frecvente din Japonia. Majoritatea caselor din Edo si nu numai erau construite din lemn, iar peretii despartitori din carton - deci usor inflamabile. Daca gateau in propriile case, cutremurele frecvente (1-2 pe luna) provocau accidente, in sensul ca o singura flacara care atingea peretii despartitori sau oricare din lucrurile foarte inflamabile putea provoca un incendiu. Acesta, datorita vanturilor caracteristice zonei de campie, se putea intinde usor, devenind o adevarata catastrofa.
Numeroasele astfel de incidente, care duceau la moartea a numerosi oameni, precum si distrugerea multor bunuri materiale, a determinat shogunatul sa aplice legi stricte cu privire la folosirea focului, legi ce se aplica si acum. Astfel, in aceea perioada, ca sa gatesti in casa aveai nevoie de permis special, de inspectii periodice, fiind de multe ori mult mai la indemana sa apelezi la acesti vanzatori ambulanti. Si acestia, la randul lor aveau nevoie de astfel de permise, dar, in cazul acestora se renta.
Aceasta conjunctura de stari de fapt, a condus la dezvoltarea sistemului de servire a mesei cunoscut acum sub denumirea de fast-food. Nu stiu daca aici a aparut pentru prima oara, sau daca fast-food-urile moderne au preluat ideea din aceste vremuri, dar oricum este o asemanare izbitoare intre fenomenul modern si cel intalnit pe strazile vechiului Tokyo - Edo.
File de poveste
Tokugawa Ieyasu (1542-1616) a fost un conducator militar care a ajuns sa fie primul shogun al shogunatului Tokugawa. Acesta a fondat orasul Edo ca fiind centrul de guvernare al Japoniei in 1603, an care a marcat sfarsitul razboaielor interne care durasera peste 150 de ani. Inainte de aceasta, Edo era doar un mic orasel provincial in campia Kanto, cea mai intinsa campie din Japonia. Primele datari ale acestui oras apar in secolul XII, dar nici un eveniment istoric important nu este legat de acest nume pana in 1603. In aceasta perioada Edo era foarte departe, atat geografic cat si cultural, de Kyoto, oras care a fost capitala Japoniei incepand din perioada Heian (794-1185). Timp de 260 de ani, de la inceputul shogunatului Tokugawa si pana la restaurarea Meiji (1868), cand puterea a fost luata din mainile razboinicilor si redata imparatului, Edo a inflorit si a devenit centrul politic si economic al Japoniei. Aceasta perioada istorica este cunoscuta sub numele de perioada Edo.
Aspectul orasului s-a schimbat complect imediat dupa instalarea bazei de operatii a shogunului Ieyasu aici. Lorzilor feudali (daimyo) din toata Japonia li s-a cerut sa rezideze in Edo o anumita perioada din an, fapt impus de shogun pentru a-si asigura loialitatea acestora si totodata spre a-i tine sub control. Implicit, acestia au fost nevoiti sa-si construiasca rezidente in Edo. Aceste rezidente de obicei ocupau o mare suprafata de pamant si erau compuse din numeroase cladiri. Astfel, pe la mijlocul secolului XVII, suprafata ocupata de orasul Edo era de 60 km patrati (procent infim din suprafata ocupata de Tokyo azi, aproape echivalenta cu inelul central al acestuia delimitat de faimoasa linie de tren Yamanote), iar din aceasta, 70% era ocupata de familii de samurai, incluzand si numeroasele garzi ale shogunului. Acest aspect este foarte diferit de alte orase feudale europene, unde comercianti si mestesugarii erau principalii locuitori ai oraselor.
Odata cu plecarea daimyo-ilor de pe pamanturile natale pentru a locui in Edo, a aparut un puternic contrast intre zonele de productie si cele de consum. In fiecare an, fiecare astfel de lord local era obligat sa trimita la Edo o jumatate echivalenta a tributelor si taxelor colectate din zona aflata sub guvernarea sa. Multimea de razboinici-consumatori rezidenti a transformat Edo intr-o capitala a consumului. Concentrarea atator bogatii intr-un singur loc a condus la un influx de populatie, Edo devenind astfel, in prima jumatate din secolul al XVIII-lea, primul oras din lume cu o populatie mai mare de un milion de locuitori.
O pictura a lui Kuwagata Keisai, facuta in 1803, intitulata Edo meisho no e (Faimoase locuri din Edo), surprinde o vedere aeriana asupra orasului. Aceasta imagine surprinde intregul oras intr-o privire, continand o multime de notatii cu privire la locuri faimoase in aceea vreame. Se poate observa ca Edo era un oras al apei si al vegetatiei, care a gasit modalitati ingenioase pentru folosirea apei raurilor si a oceanului.Prosperitatea orasului, precum si statulul de centru politic si economic inca exista, chiar daca acum multa vreme denumirea orasului a fost schimbata din Edo in Tokyo.
Majoritatea suprafatei de pamant ocupata acum de cladiri guvernamentale, parcuri, universitati si alte importante infrastructuri moderne au fost odata resedintele lorzilor feudali (daimyo). Spre exemplu cladirea Ministerului Afacerilor Externe este construita pe fostul domeniu al familiei Kuroda, din domeniul (judetul) Fukuoka. In imaginea alaturata este prezentata o imagine a intrarii principale a resedintei acestei familii, imagine ce dateaza de la inceputul perioadei Meiji (1868-1912), dupa ce a fost transformata in cladirea Ministerului Afacerilor Externe. In 1881 a fost construita o cladire moderna in locul acesteia. Cateva resedinte ale acestor lorzi au rezistat totusi pana la cel de-al doilea Razboi Mondial, cand au fost daramate de bombardamente.Cu toate ce Tokyo a fost construit pe fundatia orasului Edo, se poate spune ca Edo este doar o schita saraca in detalii a ceea ce a devenit Tokyo azi.
Arhitectura urbanaAlegerea primul loc vizitat in Tokyo este foarte grea. Totusi, consider ca inceputul este castelul Edo - punctul din care a pornit totul. Acesta a fost construit chiar aproape de costa si inconjurat de un sant cu apa. Datorita faptului ca zona din jurul acestui castel a fost prima populata, succesiunea de proiecte de extindere a uscatului a sters orice imagine a costei oceanului din imprejurimile vechiului castel. Aceasta zona este inca considerata centru orasului Tokyo, cu toate ca centrul guvernamental si comercial s-au mutat in zona Shinjuku.
Castelul Edo este la ora actuala resedinta imperiala, dar a fost dintotdeauna ocupata de structuri oficiale. Construit initial in secolul XII, era o mica vila intr-un loc inalt de unde puteai sa privesti oceanul. In 1457 in locul acestei vile a fost ridicat castelul Edo in toata puterea cuvantului, iar in 1590 Tokugawa Ieyasu a pasit in acest castel si a initiat renovarea, expansiunea si dezvoltarea acestuia, cat si a intregului oras, acest castel devenind centrul guvernarii sale. Copiind constructia oraselor chinezesti din aceea vreme, acesta a proiectat orasul Edo pornind de la cele 8 directii ale compasului. Modelul adoptat pentru Edo este distinct de modelul orasului Kyoto sau a altora a caror constructie nu a fost coordonata precis si preluand tot modele chinezesti, dar mai vechi (asemanator unei table de sah). Datorita faptului ca muntele Fuji si alti munti se situau in partea de vest a orasului, si din considerente tactice, poarta principala a castelului (Poarta Otemon) este indreptata in directia opusa - spre est.
Pentru constructia castelului, cat si pentru altor resedinte din Edo au fost necesare procurarea si transportarea aici a unei semnificative cantitati de lemn, orez, piatra etc. Totodata pentru dezvoltarea orasului era nevoie de surse de apa. In aceste scopuri au fost sapate numeroase santuri precum si un sistem subteran de transport de apa potabila. In vechiul Tokyo, aceasta retea de canale pentru transportul de marfuri precum si reteaua subterana de conducte era foarte evidenta, de aceea probabil ca, denumirea de “orasul apelor”, este bine-meritata. Astazi insa, drumurile au luat locul canalelor de apa, rauri curgand si canale aferente nemaifiind vederi normale in oras. Autostrazile suspendate si zgarie-norii de astazi fac aproape imposibila observarea apei la suprafata.
|
Pentru a-si indeplini obligatiile de a trai o perioada din an in Edo, lorzii feudali au fost nevoiti sa-si construiasca rezidente aici. Cei mai puternici dintre acestia aveau chiar mai multe, si totodata trebuiau sa-si intretina familia, garzile si slujitorii. Pentru a-si face sederea cat mai placuta, s-au intrecut in maiestrie in construirea acestor rezidente, dar si la amenajarea a imense gradini, care si in ziua de astazi mai pot fi zarite sub forma parcurilor imense sau a unor micute, dar frumoase gradini. Chiar si astazi, Tokyo are mult mai mult spatiu verde decat, spre exemplu, Osaka, oras renumit pentru frumusetea gradinilor sale.
Pana acum 135 de ani, atunci cand Tokyo se numea Edo, nu erau nici avioane, nici trenuri, nici masini, singul mijloc de transport fiind propriile picioare si cateodata palachine sau cai. Din motive strategice, shogunatul Tokugawa a limitat, sau mai bine zis, a interzis folosirea vehiculelor cu roti. Singura exceptie de la aceasta regula au fost carutele trase de boi, dar numai in Edo. Acestea aratau ca in imaginea alaturata, fotografie facuta in 1870, imediat dupa restaurarea Meiji. Marfurile erau transportate cu aceste carute, pe spatele oamenilor, folosind boi, cai sau pe calea apei, folosind barci. Aceste carute nu erau conduse de oameni care sa stea in ele, ci acestia conduceau boii de capastru, deci cea mai mare viteza pe uscat pentru transportul marfurilor era viteza mersului pe jos.Barcile erau in principal pentru aprovizionarea orasului cu diferite produse sau pentru traversarea raurilor. Principalele ambarcatiuni ale acestei vremi erau cunoscute sub numele de higaki kaisen si taru kaisen (proiectate pentru navigarea in largul oceanului, faceau aprovizionarea orasului Edo), precum si takesebune (barci mici pentru ape adanci), tenmasen (barci rapide si usoare) si choki (barci lungi si foarte rapide) pentru navigarea pe rauri si canale artificiale. Pe apele din jurul orasului Tokyo se putea zari si ambarcatiuni acoperite pentru croaziere de placere, ce poarta denumirea de yakabune sau yanebune.
Palachinele (echivalentul in japoneze: kago), folosite ca un fel de taxiuri, erau purtate pe umerii a doua sau mai multe persoane.
Datorita faptului ca mersul pe jos era principalul mijloc de transport, drumurile jucau un rol foarte important. De la inceputurile shogunatului Tokugawa, nu s-a pierdut timp si bani, investindu-se rapid in construirea a doua drumuri care conectau Edo cu Kyoto si Osaka - centrele culturale ale Japoniei in aceea vreme. Punctul terminus al acestor drumuri in Edo, era Nihonbashi - si acum in centrul Tokyo. Pornind de la aceste doua drumuri principale, reteau de drumuri a orasului Edo s-a dezvoltat rapid, radial, cu centrul in Castelul Edo. Urmatoarea etapa a fost construirea conexiunilor arteriale intre aceste drumuri radiale. Slabiciunea acestei retele a fost un punct strategic militar: partea de vest a castelului are o retea intortocheata de drumuri, cu multe curbe si intersectii, cu scopul de a deruta potentialii invadatori ai castelului. Astfel, aceasta zona, spre deosebire de restul a fost impartina in sectoare rectangulare cu intersectii sub forma de cruce.
Retelele de canalizare a apei a pornit de la acelasi principiu strategic, luand forma unei spirale. Pentru a usura transportul au fost construite si conexiuni radiale. La intersectia dintre drumuri si canale de apa au fost construite poduri sau au fost instalate feriboturi. Datorita faptului ca exista multe de astfel de intersectii, Edo are o multime de poduri. In aceea vreme Osaka se mandrea cu cel mai mare numar de poduri, in jur de 200, dar Edo a facut de rusine acest oras, numarandu-se peste 500 de astfel de poduri. Totodata, in diverse locuri au fost amenajate docuri. Acestea au devenit, in timp, principalele puncte de distributie a marfurilor in Edo.
In imaginea alaturata, facuta in 1831 de Katsushika Hokusai, in colectia “36 de vederi ale muntelui Fuji”, este reprezentata o vedere de pe podul Nihonbashi. Multimea din partea de jos a picturii sunt persoanele care traverseaza acest pod, iar in continuare se poate observa artera principala a orasului - canalul cu acelasi nume, Nihonbashi. In fundal se poate observa castelul Edo, si mai departe faimosul munte Fuji. In finalul subiectului arhitectural urbanistic as vrea sa prezint imaginea unei harti realizata in 1702 a orasului Edo. In centru, spatiul liber este castelul Edo, iar in jurul acestuia se observa spiralele canalelor de apa, precum si drumurile radiale exemplificate mai sus. Precizez totodata ca aceasta harta este orientata cu vestul in sus.
 |
Fast-Food in EdoInainte de a incheia acest articol, as vrea sa mai ating un aspect al acestui vechi oras, pe care eu, cel putin, il consider interesant.
Sushi este un fel de mancare specific japoneza. Exista nenumarate restaurante care servesc preparate sushi (peste crud) pe tot intinsul lumii. Probabil ca si d-voastra a-ti gustat deja, sau daca nu, va recomand cu placere, macar sa incercati. Acum 200 de ani, aceste preparate nu erau servite in restaurante acoperite si bine amenajate ca acum. Vanzatori ambulanti de preparate sushi sau alte specialitati japoneze (soba, udon - asemanatoare cu taitei sau spaghetti, dar preparate altfel) se gaseau aproape la fiecare mare intersectie. Clientii veneau, cumparau si isi mancau portia pe bancute amenajate in jurul vanzatorului ambulant, asemanator cu un fast-food in aer liber. In imaginea de mai sus, se observa o macheta - reproducere a unui moment din viata de zi cu zi a orasului Edo. Acesta modalitate de a manca era mai des intalnita in Edo si in Japonia din aceea vreme, decat gatirea mancarii in propria casa.Acest fenomen se datoreaza, printr-o conexiune ciudata, pe care am sa o explic in continuare, cu cutremurele frecvente din Japonia. Majoritatea caselor din Edo si nu numai erau construite din lemn, iar peretii despartitori din carton - deci usor inflamabile. Daca gateau in propriile case, cutremurele frecvente (1-2 pe luna) provocau accidente, in sensul ca o singura flacara care atingea peretii despartitori sau oricare din lucrurile foarte inflamabile putea provoca un incendiu. Acesta, datorita vanturilor caracteristice zonei de campie, se putea intinde usor, devenind o adevarata catastrofa.
Numeroasele astfel de incidente, care duceau la moartea a numerosi oameni, precum si distrugerea multor bunuri materiale, a determinat shogunatul sa aplice legi stricte cu privire la folosirea focului, legi ce se aplica si acum. Astfel, in aceea perioada, ca sa gatesti in casa aveai nevoie de permis special, de inspectii periodice, fiind de multe ori mult mai la indemana sa apelezi la acesti vanzatori ambulanti. Si acestia, la randul lor aveau nevoie de astfel de permise, dar, in cazul acestora se renta.
Aceasta conjunctura de stari de fapt, a condus la dezvoltarea sistemului de servire a mesei cunoscut acum sub denumirea de fast-food. Nu stiu daca aici a aparut pentru prima oara, sau daca fast-food-urile moderne au preluat ideea din aceste vremuri, dar oricum este o asemanare izbitoare intre fenomenul modern si cel intalnit pe strazile vechiului Tokyo - Edo.
0 comments:
Trimiteți un comentariu